EDICT
Revista educației
ISSN: 1582-909X
   

www.edict.ro
Colegiul de redacție
Editori
 
Propune un articol
Cumpără ultimul număr
Abonament la EDICT

nr. 7 / 2004


Complexele de zi cu zi

Ileana COSTACHE
psiholog

În mod obișnuit, înțelegem prin complex un sentiment de vinovăție sau un sentiment de inferioritate. Uneori el ne apare ca un "corp străin", un virus care nu permite să ne bucurăm și să reușim. Alteori, foarte vechi, complexul este greu de identificat, purtându-l oriunde, mascat și totuși puternic.

Un complex se manifestă, "trăiește", sub forma unor comportamente, imagini, emoții, care împiedică adaptarea la situații și probleme mereu noi. Metaforic vorbind, complexul ne "încarcerează", ne limitează libertatea de alegere, ne face să ne simțim purtătorii a "ceva" asupra căruia nu avem deplină cunoaștere sau putere.

În fiecare dintre noi, într-un mod mai mult sau mai puțin grav, s-au format de-a lungul vieții, în trecut, reacții, moduri de a fi, care ne împiedică, paralizându-ne resursele și șansele de reușită. Există astfel provocări ale prezentului care "trezesc" aceste complexe și, conștienți sau nu, jucăm și rejucăm fără încetare aceleași scenarii, trăim aceleași sentimente năvalnice, ne conducem după aceleași reguli de conduită care ne-au generat probleme în trecut. Existența noastră este atacată la provocările prezentului de complexele noastre.

Când cineva devine conștient de faptul că poartă un complex sau mai multe, încearcă o stare de jenă, tinde să se retragă în anumite situații sau în general. Ceea ce trăim, sunt sentimentele și reacțiile fizice: rușine, dezgust, indispoziție, dorința de a fugi, imposibilitatea de a vorbi etc. Uneori, acestea sunt trăite confuz, fără a avea legătură aparentă cu situația în care ne găsim. Nu avem cunoștință de un complex ca atare, ci doar de efectele lui. De aceea, este posibil ca, prin atenție, să descoperim tipul de situații care provoacă sentimentele respective. De exemplu, Alfred Adler consemna: "dacă cineva îmi povestește tot felul de lucruri despre curajul său, dar observ că în același timp se agață de brațele fotoliului, închid urechile pentru a deschide ochii". Asta înseamnă că secretele inconștiente "au vorbit".

Când se manifestă un complex, apărem în ochii celorlalți ca niște persoane stereotipe, repetitive, excesive și inadaptate. O puternică indispoziție se citește zi de zi. Atunci fiecare persoană complexată atribuie aceste comportamente "firii sale" sau principiilor personale, oferind foarte multe explicații. Justificările sunt inutile.

Complexul de abandon (complexul de părăsire)

Sentimentele exprimate direct de acest complex sunt: certitudinea de a fi respins, înlăturat, nesimpatizat, antipatic.

Dacă acest complex există, atunci orice excludere, respingere ori distanțare este trăită ca și o catastrofă. Avem sentimentul că persoana noastră nu interesează pe nimeni, că suntem marginalizați, că șansa de a fi mângâiat, iubit, apreciat, recunoscut, este extrem de redusă, ba chiar absentă. Atunci ne îndreptăm către starea de gol sufletesc, pierderea gustului, plăcerii de a trăi, fiind cel mai puternic semn al depresiei.

Uneori, acest complex se manifestă sub forma suspiciunii îndreptate asupra sincerității prietenilor. Este pusă la îndoială calitatea afecțiunii primite și a semnelor de iubire prin care se oferă aceasta. Și atunci ceilalți sunt puși adesea la încercare.

Cea mai simplă formă a acestui complex se manifestă prin cererea neîntreruptă de dragoste. Persoana întreabă continuu despre sentimentele celuilalt, pentru a se asigura de afecțiunea dăruită. Acest tip de persoană îi bănuiește pe ceilalți de infidelitate sau nesinceritate, iar cel mai mic semn de enervare din partea celui care a fost întrebat este o dovadă a trădării.

O formă ceva mai complicată a complexului de abandon, este etapa în care persoana neagă dragostea, afecțiunea, prietenia, tandrețea. Este momentul în care de jur împrejur își clădește un zid care îl pune la distanță de iubire. Atunci persoana se comportă doar ca un observator insensibil care consideră ridicolă orice expresie afectivă, fie că aceasta are loc în viața de zi cu zi, fie că este vizionată la TV, cinema, citită într-o carte sau într-o revistă, ori intuită într-o situație oarecare.

O altă formă a acestui complex se identifică atunci când omul se simte aruncat în lume, abandonat, pradă însingurării. Este construită atunci o concepție filozofică despre condiția omului în lume, concepție însoțită fie de frică, angoasă, în fața singurătății și dispariției, fie de agresivitate împotriva lui Dumnezeu sau împotriva umanității și a "destinului".

Ultima formă a complexului de abandon, se exprimă printr-un "negativ" la starea inițială, persoana comportându-se practic ca și o "mamă ideală", așa cum ar fi dorit să se poarte ceilalți cu ea.

Individul se dăruiește, se sacrifică pentru ceilalți, în speranța că va obține în schimb dragostea acestora. Se implică și inițiază activități exaltate care să provoace dragostea și devine astfel acaparator pentru orice ființă cu care se află în relație.

Complexul de rivalitate fraternă

Este cunoscut și sub numele "complexul lui Cain", după celebra întâmplare biblică dintre Cain și Abel. Aceasta se referă la "pătrunderea nedreaptă" a celuilalt în lumea noastră și la sentimentele asociate: gelozie, furie, violență.

La copil, acest complex se manifestă în raport cu fratele, iar la adult se manifestă în raport cu orice persoană susceptibilă de a intra în competiție pentru a obține o laudă, o promovare la serviciu, o ascensiune socială, un beneficiu sentimental. Acest complex se asociază cu agresivitate, ostilitate, ironie față de rivalul social sau revendicare față de persoana de la care se așteaptă să se obțină preferința, găsind-o pe aceasta vinovată pentru protecția rivalului.

Ultimatumul dat prin acest complex este "el sau eu" și este spus cu impulsivitate și exagerare.

O primă formă a acestui complex se exprimă prin înțelegerea situațiilor de cuplu, familiale, sociale, ca și rivalitate, dezvoltându-se astfel un puternic spirit de competiție, fără să fie însă distrusă corectitudinea sau spiritul de echipă. O astfel de persoană preferă să muncească singură și nu în grup, vrea să se afle în fruntea celorlalți, să câștige confruntările.

În formă mai puternică, acest complex se exprimă prin protecția rivalului sau a persoanei ce poate deveni rival, prin sacrificiu de sine și generozitate pentru binele celuilalt.

Complexul de nesiguranță

Acest complex se manifestă prin impresia de pericol ce nu poate fi evitat sau depășit și prin lipsa de încredere în sine și în ceilalți, ceea ce perturbă relațiile cu semenii. Însă, poate cel mai puternic aspect al prezenței lui, este emotivitatea anxioasă (frica generală, fără un obiect anume). Prezența sentimentului de insecuritate la baza nevrozelor a determinat-o pe K. Horney să-l considere "complexul complexelor". Deci, cu cât suntem mai securizați, cu cât labilitatea emoțională este mai diminuată, cu atât șansa către performanță în dezvoltarea normală este mai mare.

Există mai multe trepte ale acestui complex. Cea mai simplă și cea mai des întâlnită este starea de teamă pe fondul căreia izbucnesc periodic dramatizări de situații, stări de anxietate mai mult sau mai puțin durabile. Persoana aspiră permanent la o stare de siguranță absolută, un univers magic în care totul este posibil în același timp, fără momente de probabilitate. Destrămată, această aspirație renaște continuu.

La un nivel superior, complexul se manifestă prin acumularea fricii și combinarea ei cu situații neliniștitoare, dramatic trăite. Rezultă astfel fobiile (fricile) de obiecte, situații, evenimente (frica de boli, frica de întuneric, frica de locuri deschise sau închise) etc. Acum pot să apară și dureri, probleme fizice (spasme, senzații neobișnuite) care nu sunt generate de corp, de organism.

Când insecuritatea avansează, generează efecte la nivelul valorilor personale. Frica de a nu avea, de a lipsi ceva, îl determină pe individ să fie zgârcit, să acumuleze resurse (bani, hrană, bunuri, asigurări etc.) cu mult peste nevoile sale. De data aceasta, insecuritatea pare a fi multiplă și sarcina celui care o resimte așa este de a se pune la adăpost de orice lucru. Securitatea este acum valoarea supremă pentru individ.

La cel mai înalt nivel de evoluție, acest complex se manifestă prin raportarea vieții la moarte. Insecuritatea se transformă în sfidarea permanentă a morții (comportament de "cascador" în orice situație). Persoana face astfel permanent dovada că nu-i este teamă, că frica nu există și este ridicolă chiar în raport cu moartea.

Complexul de vinovăție

Sunt autori care-l numesc și complex al eșecului, fiind legat de "autopedepsire", de "nevoia de pedepsire".

Expresiile acestui complex țin de interpretarea pe care persoana o oferă vieții. Orice prezență socială, orice privire, este simțită ca la un tribunal. "Judecătorii" de pretutindeni "știu" sau "ghicesc" gândurile, vorbele negândite chiar. Frica de responsabilitate în fața a ceea ce s-ar întâmpla în urma unui act spontan antrenează o inhibiție continuă, o teamă puternică. Ca atare, destinderea și repausul sunt rar cunoscute. Interdicțiile sunt puternice și împiedică fericirea personală, în timp ce greșelile sunt trăite cu înverșunare, generând autopedepsire și autocondamnare. Indiferent de nivelul de inteligență, valoarea personală este ceva neclar, mascat, neexprimat.

Prima formă a acestui complex se exprimă printr-un difuz sentiment de a nu fi ceva în ordine în ciuda eforturilor de a face lucrurile bine, fără greșeli. Apare tendința de a justifica ceea ce faci, de a cere acordul celorlalți. Persoana caută cu tot dinadinsul să fie apreciată, aprobată. Orice plăcere personală este negată, refuzată.

La nivelul superior, apare sentimentul lipsei de demnitate. Persoana se teme de orice responsabilitate, starea de lașitate care derivă de aici otrăvind toate proiectele personale. Apare rușinea de sine și individul se condamnă pentru eșec. Se conturează astfel complexul de eșec, este dramatizat eșecul personal, situațiile sunt abordate cu o stare de angoasă, acuzare de sine, autopersecuții.

Idealizat, acest complex se leagă de puritatea morală, de umilință, de concepția că prin comportamentul personal, prin altruism, păcatul, poate fi răscumpărat.

Ultimul stadiu al complexului este marcat de autosuficiență. Persoana nici nu bănuiește existența complexului, este mulțumită de sine, pedepsește viciul și eroarea celorlalți. Individul este mândru de el și nu mai încearcă nici un sentiment de vinovăție.

Complexul de inferioritate

Se manifestă printr-o timiditate excesivă, însoțită de teama de a fi ridicol. De aici apare dificultatea de a te exprima, frica de public, de grup, "jena socială". Este vorba de o sensibilitate extremă, de slăbiciune, de incapacitate, de teama că eșecul personal va fi luat în râs de către ceilalți. Persoana este, deci, inhibată, rigidă, cu trac, cu dorință de a fugi, de a evita încercările, provocările.

Acest tip de complex se manifestă în special în plan social. Inferioritatea socială presupune compararea permanentă cu alții: intelectual, estetic, economic, moral. De fapt, "inferiorizatul" suferă de o tulburare de autoevaluare: se îndoiește de el însuși, este lipsit de încrederea în sine, așteaptă să fie luat în considerare de către alții.

În forma sa banală, complexul se manifestă prin certitudinea că ești luat în râs, că nu vei avea șansa vreodată să placi, să reușești, să te aprecieze ceilalți.

Ceva mai gravă este situația în care inferioritatea (fizică, economică, intelectuală, profesională etc.) invadează întreg psihicul, devenind obsesie și blochează resursele. Apare atunci asocierea cu sentimente de vinovăție (te simți vinovat pentru că provoci dezgust prin ceea ce ai inferior).

Formele avansate ale acestui complex conduc la o valorizare personală pe un alt teren, ales în funcție de înclinații, de aptitudini, pentru a fi evitat astfel, eșecul total. Persoana se apără astfel prin satisfacțiile personale dobândite pe altă cale, într-un domeniu paralel. Astfel, este dobândită admirația (cel cu un defect fizic va deveni performant într-un domeniu intelectual, complexatul intelectual va căuta să aibă forță sau frumusețe fizică etc.).

În forma sa cea mai înaltă, complexul de inferioritate este "șters", "anulat" aparent. Persoana pare să aibă încredere nelimitată în sine, afișează succesul, este agresivă și ironică față de rivali. Apare uneori chiar un aspect spectacular, teatral, individul simte nevoia de a fi văzut, privit, admirat. Cel ajuns aici poate arăta dorința de a se arăta în ipostaze care să șocheze și are plăcerea de a se autoadmira.

Complexul afirmării de sine în plan sexual

Se manifestă prin stingerea spontaneității și inițiativei personale. Cel care suferă de acest complex este supus și total dependent. Persoana nu se poate afirma pe sine, nu poate fi autonomă. Acest complex este urmare a unei atitudini rigide în educația copilului, părintele refuzându-i copilului dreptul de a se bucura de viață într-un ritm personal.

În forma cea mai simplă, acest complex se manifestă prin dificultăți ale afirmării de sine în viața sentimentală, în relație cu prietenii, în profesie. Apare timiditatea, teama de a nu fi plăcut celorlalți sau autorităților. De aceea, sunt căutați protectori, persoane care să poată oferi siguranță. Până la capăt, voința personală este complet anihilată.

În formele puternice este căutată realizarea valorilor sociale legate de putere, de conducere. Apar acum persoane foarte autoritare, rigide, care din cauza slăbiciunii emoționale caută un statut care să întărească voința personală.

În forma cea mai avansată, agresivitatea provoacă suferințe celorlalți, dorința de afirmare nu are opreliști, răsturnând orice autoritate. Ceea ce se încearcă este realizarea dorințelor egoiste.

Toate aceste complexe rămân parțial necunoscute. Împăcarea sau lupta cu ele rămâne o încercare de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Cu și fără ele, rămânem, însă, o "varietate" incitantă pentru noi înșine și pentru toți ceilalți.


Bibliografie:
Roco, Mihaela. Creativitate și inteligență emoțională. Iași: Editura Polirom, 2001, pp. 110-123.



Citare:
Costache, Ileana. Complexele de zi cu zi. Apărut în: EDICT - Revista educației, nr. 7/2004. București: Editura Agata. Disponibil online: http://www.edict.ro.

 
EDICT - Revista educației
ISSN: 1582-909X
Copyright: Editura Agata ®
2000-2004

  Gazduire site: HostX [oferte de hosting]